Viata, iubire, copii

Nu am scris nimic aici despre cei trei copii ai mei: Radu, Mara si Runa, in ordine crescatoare. Ei sunt comoara mea si cel mai frumos lucru pe care l-am realizat in viata. Imi retraiesc copilaria odata cu fiecare dintre ei, sunt alaturi de ei la fiecare strigat, desi incerc sa nu-i cocolosesc prea tare (cel putin asa cred eu).

Poznele pe care le fac sunt nenumarate, iar perlele delicioase: ultima a scos-o Mara azi-dimineata, cand a rupt un sirag de margele in timpul micului dejun. Toate s-au imprastiat pe jos, iar papa Bogdan a rugat-o sa le adune. "Nu pot sa ma aplec, ca am burtica plina cu Aptimel!", ne-a spus ea, drept pentru care Runa s-a tarat in genunchi strangand toate perlele de sub masa.

Tai cate 60 de mici unghiute in fiecare saptamana, plus cele 20 ale mele (recunosc, eu mai trisez, am inceput sa ma duc din nou la mani-pedi), stiu sa fac carare pe mijloc, pe o parte si chiar si la spate, codite, agrafe, cocuri, sa sterg in urechi cu prosoape si cu bete, sa pun ciorapi si sosete cand ei stau jos, pe burta sau in cap, ce mai... ma pricep la multe :).

Dupa-amieze fericite

Mi-am amintit brusc de dupa-amiezele de duminica de toamna pe strazile din Cotroceni. Era un soare caldut care incalzea si sufletul, nu doar corpul, iar linistea si lumina filtrata de frunzele ingalbenite te faceau sa te simti mai aproape de Dumnezeu.
Eram adolescenta si visam sa fiu poeta, viata era atat de grea in restul zilelor, dar duminica eram altcineva: dimineata eram la liceul Lazar, la cenaclul Sagetatorul, iar dupa-amiaza eram o hoinara pe strazi pustii. E una din cele mai puternice amintiri de fericire pe care le am, iar dupa ce am renuntat la scris am ramas cu nostalgia duminicilor in care scriam poezii in gand.