Here And Now

Be brilliant!

"Our deepest fear is not that we are inadequate. Our deepest fear is that we are powerful beyond measure. It is our light, not our darkness, that most frightens us. We ask ourselves, who am I to be brilliant, gorgeous, talented, and fabulous? Actually, who are you not to be? You are a child of God. Your playing small doesn't serve the world. There's nothing enlightened about shrinking so that other people won't feel insecure around you. We are all meant to shine, as children do. We are born to make manifest the glory of God that is within us. It's not just in some of us, it's in everyone. And as we let our own light shine, we unconsciously give other people permission to do the same. As we are liberated from our own fear, our presence automatically liberates others."
- from a speech of Nelson Mandela, written by Marianne Williamson.

Primăvara în grădina mea

Leapsa

Am primit de la vvritz o leapsa despre frica de avioane.

Pai de-asta am facut eu scoala de parasutism si planorism, ca sa ajung sa scriu despre frica?

La 14 ani visam sa zbor, asa cum altii viseaza la caini cu covrigi in coada. Pana la 18 sarisem deja cu parasuta, dar in tabara de planorism nu am fost primita, desi terminasem cursul cu nota 10. A fost un singur loc pentru fete (anuntat cu surle si trambite cu 3 luni inainte), si a fost castigat de o domnisoara care era atat de sigura ca va fi primita, incat nici nu s-a inscris la admitere.

Un concurs de imprejurari nefericit a facut sa nu se primeasca fete in '88 la Bobocul (scoala de pilotaj pentru care facusem un an meditatii la matematica - bleah), asa ca am sfarsit cu un examen ratat la Filologie.

Din fericire, starea de beatitudine indusa de zbor si-a facut drum singura catre mine. Daca pot pleca undeva cu avionul in loc de masina, tren, ricsa, atunci asa voi pleca. In '91 sa vii cu avionul de la Sofia era o extravaganta. Transatlantic, transcontinental, Vegas, Bangkok, lung de sa-ti treaca os prin os sau doar te urci si gata, cobori, I'm in.

M-am abatut de la tema data cu 360 de grade, cum ar spune un amic hatru de-al meu, dar draga mea prietena ma va ierta, caci am creierul cleios de atata zacut in pat...

Ce simt cand ma urc in avion? Nerabdare. Ce simt cand decolez? Hm, se apropie prea mult de orgasm ca sa intru in detalii... Cand aterizez? Pareri de rau si speranta ca voi urca in curand spre nori...

"Doamne, tu care te joci de-a lumina

desfasurand-o din gheme de nori

fa sa mi se intoarca pe pamant numai trupul

iar capul

oh capul

mai lasa-mi-l inca

in nori."

(P.Stoicescu-Pilotul)

Nunta

Mă "admiram" mai devreme în oglinda de la baie, mai precis verificam dacă se mai vede gaura de la nucleoplastia proaspăt făcută pentru discopatia de disc cervical (se mai vede, dar puțin). Și mi-am adus aminte de o nuntă de acum mai bine de 30 de ani, la care mama m-a dus aproape cu forța, deoarece pe vremea aia detestam nunțile la țară (nu că acum aș fi fan...). Și nu, nu vorbesc de o nuntă câmpenească, atât de la modă în unele medii snoabe, ci de o nuntă unde bețivanii se întrec care cade sub masă primul...

Epopeea a început încă din tren, mai precis de la coborârea în halta cu pricina, unde eram așteptați cu lăutari, spre oroarea mea totală. Acum realizez că era inevitabil, deoarece mama era nașă, dar atunci am fost oripilată până la lacrimi. Ridicolul situației mi s-a părut de neegalat, dar era doar începutul... Drumul spre sat a fost lung, luuung, și se pare că mama făcea o faptă bună, căci am mers pe jos, deoarece mirii erau săraci și nu au avut cum să tocmească o mașină.

Nunta a avut loc a doua zi la căminul cultural, o hală lungă care semăna cu un grajd, și cred că paiele pe care am călcat la intrare nu sunt doar o festă pe care mi-o joacă memoria mea.

Noaptea am dormit într-o cameră în care toată lumea își lăsase hainele, și de unde mirosul e singurul lucru pe care mi-l mai amintesc (uhhh).

Când am plecat acasă, mi s-a părut ca muzica lălăită de lăutarii care ne-au însoțit pe drumul spre halta salvatoare a fost cea mai melodioasă muzică din lume...

Lucrul cel mai frumos din întreaga peripeție a fost rochia turcoaz a mamei mele, lungă până-n pământ, cu mâneca clopot, corsaj mulat cu decolteu în V, și micul lănțișor de aur cu medalion cu Maica Domnului care se odihnea pe linia aceea dulce dintre sâni. Am tăiat-o cu mare frenezie câțtiva ani mai târziu, ca să-mi fac fustă din ea...