Drumul către sine cred că este cel mai lung drum posibil.
Când am desenat cercul care mă reprezenta (pe vremuri credeam că sunt un cerc, acum cred că sunt o sferă), unele spițe cam șchiopătau. În timp, am constatat că spițele alea nu contau. Mi se părea atunci că sunt importante. Acum văd că roata se învârte mai ușor fără ele. Am eliminat o parte din surplus și, brusc, viața a devenit mai simplă.
Mai am mult până să ajung la esențial, până să scap de poverile pe care le car după mine. Unele sunt doar imaginare, unele sunt reale, întâmplări sau evenimente pe care nu le-am putut controla în niciun fel (aleator sau din inconștiență - ne-conștiență, mai degrabă). Unele sunt vechi de tot, altele sunt recente. Dar toate sunt în mine, nu în altcineva. Și cheia lor e tot la mine. Pot să le încui mai abitir sau pot să le dezleg și să le las să plece.
Dar îmi promit mie, aici și acum, că lucrurile se vor schimba.
Accept că lucrurile mi se întâmplă pentru că le las să mi se întâmple. Și vreau ca asta să se schimbe. Știu că am de ales.
Hello, Kalimero!
