Azi dimineață veneam de la Predeal spre București, vârfurile munților erau învelite într-un văl de nori cenușii, iar priveliștea îți tăia pur și simplu răsuflarea. M-am simțit minusculă, complet trecătoare pe pământul ăsta, într-un zbor inimaginabil de scurt și de rapid. Peste două generații munții, apele, câmpiile vor fi tot acolo, dar de noi nu-și va mai aminti nimeni.

Mă tem de moarte și nu vorbesc aproape niciodată despre ea, la seminarul Lise Bourbeau am recunoscut în public acest lucru, însă nu m-a ajutat prea mult. Teama asta este individuală și egoistă, ne temem pentru noi și pentru cei dragi nouă dar, în același timp, preferăm să ne gândim cât mai puțin la ea.